Tot mai multe persoane pe care nu am avut sansa sa le cunosc niciodata personal, ci doar in mediul virtual, mi-au spus ca iubesc proiectul Cum Ajungi Stewardesa pentru ca e altfel, e mai personal, e mai sincer. Asa ca, intr-un moment de maxima sinceritate, m-am decis sa va povestesc putin despre cum am decis eu sa ajung stewardesa.

Sunt nascuta la Bucuresti, insa viata mi-a rezervat multe calatorii, inca de la 9 ani, atunci cand am zburat pentru prima oara cu avionul. Un zbor cu British Airways, in 1995, avea sa imi schimbe, se pare, destinul. Mi-a placut sa zbor, mi-a placut sa fiu la inaltime, mi-a placut sa calatoresc. Asa ca, am spus mereu ca am sa o fac, atunci cand ma fac mare. Si iata ca viata, indiferent de cat am ocolit eu, tot acolo m-a purtat.

Anii au trecut, am crescut, insa visul de a calatori a ramas ascuns in sufletul meu. In timpul Facultatii de Jurnalism, pe care am urmat-o, gandul a reaparut. Am plecat pentru cateva luni in Statele Unite, unde am realizat ce inseamna sa traiesti intr-o alta tara, sa vezi alte lucruri, sa cunosti oameni noi. Insa, cand am dat cu “nasul” de televiziune, microbul nu m-a lasat sa imi continui visul de a vedea lumea. Am invatat ce inseamna presa si televiziunea la TVR si Kanal D, si tocmai cand incepeau sa se aseze lucrurile, ceva s-a intamplat…

„Noroc” cu criza! Prin 2010, cand criza economica a lovit si tara noastra, salariile si joburile din presa au inceput sa scada, incet-incet. Astfel ca, trebuia sa incerc sa ma reprofilez, sau sa imi iau un al doilea job.

Si iata-ma, deci, la primul meu interviu de angajare la o companie aviatica. Wizz Air facea angajari, fara sa ai nevoie de studii in domeniu, asa ca m-am prezentat si eu, alaturi de alte cateva sute de domnisoare, la Open Day. Cea mai grea zi din viata mea: 13 ore de interviu si stres cat pentru o viata. Adrenalina era la cote maxime, iar eliminarile se succedau cu repeziciune. Atunci cand am vazut-o pentru prima oara pe Teo, sefa de baza din Bucuresti, care era si parte din comisia de recrutare, am stiut ca locul meu e acolo. Nu stiu de ce, insa asta mi-a transmis.

Asa ca dupa 2 saptamani, am primit raspunsul ca voi fi parte din echipa Wizz Air Bucuresti si voi urma trainingul pentru obtinerea licentei de zbor, timp de 5 saptamani.

Trainingul in sine a fost destul de dificil, insa cu ajutorul colectivului absolut minunat de la Wizz Air, am reusit si sa invatam usor si sa ne descurcam pe zboruri. Chiar si cand am mers mai departe, la o companie din Orient, imi aminteam cuvant cu cuvant explicatiile date de Iulian, trainerul nostru.

Pe masura ce zburam la Wizz Air, intalneam multi colegi care zburasera inainte, la companii din Orientul Mijlociu: la Qatar, la Etihad, la Gulf Air sau la Emirates. Si pe fiecare zbor auzeam povesti despre locurile minunate pe care le-au vazut, salariile mari si beneficiile de care se bucurau acolo. Asa ca, incet-incet, mi-a incoltit in minte ideea de a merge mai departe. De a incerca si eu sa vad lumea, si nu doar sa zbor, asa cum faceam la Wizz Air. Am pus in balanta lucurile care ma tineau in Romania, si, ca mai mult de jumatate dintre domnisoarele de la companiile din Orient, dupa o dezamagire in dragoste, am aplicat la Emirates. Si iata-ma deci, dupa un interviu de tip OD la Bruxelles si inca 14 ore de interviu, cum imi indeplineam inca un vis.

Dupa 2 saptamani, cand sustineam interviul la Qatar, am primit Golden Call-ul de la Emirates si viata mea s-a schimbat cu 180 de grade. In mai putin de 2 luni, deja ma mutasem in Dubai, iar dupa inca 7 saptamani, aveam primul zbor, spre Manchester. Dupa aceea, au urmat 80 de destinatii in aproape 2 ani, locuri minunate pe care nu am crezut ca voi ajunge sa le vad vreodata, oameni frumosi pe care i-am intalnit pe drum si care imi vor ramane mereu in suflet.

Am avut o cariera de zbor fara niciun raport sau plangere de la vreun pasager sau coleg. Am fost mereu apreciata de manageri si colegi. Ceea ce, fara sa ma laud, inseamna mult, mai ales ca viata in Orient nu este la fel ca cea din Romania. Insa, desi calatoream, simteam, visam, la un moment dat, am inceput sa ma simt singura. Si invidiile prietenilor de acasa, care imi scriau ca stau printre troiene de zapada in timp ce eu eram la piscina, in Sri Lanka, au devenit deodata invidiile mele, fata de ceea ce era acasa.

Si, desi e poate cea mai grea decizie pe care am luat-o pana acum, m-am hotarat sa renunt la calatorii si sa vin acasa, la familie si prieteni si la locurile care ma faceau, mai demult, fericita. Acum, dupa 3.500 de ore de zbor, am invatat sa ma bucur de oamenii din jurul meu, de colegii de la jobul de birou pe care altadata il uram, de vacantele petrecute in 2, in 4 sau in 6, si nu singura, asa cum calatoream cand zburam, de mancarea de la mama si de agitatia din Bucuresti.

Desi suna ciudat, a trebuit sa zbor mii de mile, ca sa ma bucur de ceea ce am astazi la doar un pas de mine, acasa, si sa ajung sa realizez care sunt lucrurile importante in viata. Asa ca, pentru cele care viseaza sa devina stewardese, am doar un sfat: sa isi urmeze visul si sa faca ceea ce isi doresc, cu perseverenta. Pentru cele care nu viseaza sa zboare, sa nu excluda niciodata un astfel de job, pentru ca e posibil sa le aduca cele mai mari satisfactii si sa le transforme viata intr-una minunata.