Viata de stewardesa nu e doar lapte si miere. Nu inseamna doar lux, opulenta si eleganta. Viata de stewardesa inseamna, pe langa calatorii in cele mai invidiate destinatii, si calatorii in locuri unde nu ai ajunge niciodata ca turist, si unde o ciocolata poate inseamna cea mai mare bucurie din viata unui copil.

Astazi, rubrica Jurnal de calatorie ne duce in Dhaka, Bangladesh, unul din locurile care te rascoleste, oricat ai incerca sa ramai indiferent. Zborul de Dhaka era clar unul dintre acelea care nu era dorit decat de localnici. De cei care mergeau acasa, sa isi viziteze familia. Durata zborului era destul de scurta: 4 ore si jumatate. Tocmai de aceea, uneori era zbor dus-intors, alteori cu layover de 24 de ore, cand era operat noaptea. Aeronava cu care zburam era de tip Airbus 330, doua clase. Echipajul, format din 16 persoane, era mereu insuficient pentru pasagerii care nu mai calatorisera niciodata cu avionul.

Pasagerii de Dhaka erau oameni foarte saraci. Doar cei de la Business Class erau oameni care mai calatorisera pana atunci cu avionul. In rest, cei din Economy erau usor murdari, nu vorbeau limba engleza, mergeau sa munceasca in constructii in Dubai si aveau cate 7-8 guri de hranit in tara lor. Orice mancare le ofeream pe zboruri, era perfecta. Mancau mult dulce, incearcau toate felurile de bauturi pe care le aveam la bord si ne rugau sa le dam carti de joc cu brandul Emirates, pentru copiii lor. Niciodata nu stiau unde e toaleta si nici macar cum se trage apa. Mamele care calatoreau cu copii, aveau fiecare 3-4 odrasle de care sa aiba grija si mai mereu, cei mici, erau extrem de galagiosi si agitati pe timpul zborului.

Cand ajungi in aeroportul din Dhaka, ai un soc. Un aeroport foarte mic, cu un duty-free cat un living dintr-un bloc vechi, cu 3-4 tarabe de obiecte traditionale si multe produse expirate. Totusi, asta e doar inceputul. Abia cand iesi in afara aeroportului realizezi unde ai ajuns. Seamana mult cu Calcutta, despre care am scris in urma cu cateva luni: totul e gri-cenusiu, aglomeratie peste tot, oamenii sunt desculti si murdari, agitati, si se uita mereu intrebatori la tine. Umiditatea face ca totul sa fie si mai greu de suportat.

Chiar daca stateam intr-un hotel de 5 stele in mijlocul orasului, daca alegeai sa nu iesi din hotel, nu aveai totusi cum sa nu tragi draperiile si sa iti arunci privirea dincolo de ziduri. Vedeai insa doar cladiri ponosite, strazi neasfaltate, carute si multi oameni grabiti.

La fiecare colt de strada sunt cersetori si copii care, desi ti se rupe sufletul, nu cer bani sau mancare, nici macar dulciuri, ci cersesc apa potabila. Colegii din echipaj nu prea vor sa iasa in oras, nu sunt multe lucruri de vizitat in Dhaka si multi se prefac ca nu vad saracia din jurul lor. Insa, am reusit si am gasit o colega britanica, care a fost de acord sa ma insoteasca si sa vizitam orasul. Am mers in ceea ce numesc ei un city-center, am luat un taxi si am vazut casa prim-ministrului (singura cladire alba si curata pe langa care am trecut), am mers in piata si am cunoscut cativa localnici. Pe drum ne-a prins ploaia si in mai putin de 3 minute, balti de 30 cm adancime erau pe toate strazile. Canalizarea si apa curenta sunt clar o problema in acest oras.

Alocatia pe care o primeam pentru layoverul de 24 de ore din Dhaka, era in jur de 30 de dolari (in moneda locala), cu care insa te descurcai sa mananci 3 mese, sa iti cumperi cateva suveniruri sau haine, CD-uri si DVD-uri din magazinul hotelului si chiar sa mai dai si copiilor de la coltul strazii, ceva maruntis. Noi veneam pregatiti din Dubai, cu dulciuri si mancare pentru unul dintre orfelinatele din zona, asa ca, macar cativa copii de acolo, erau mai fericiti.

Zborul de intoarcere e la fel de greu ca si cel de la dus, insa, dupa ce stai 24 de ore intr-un loc cu atata saracie, devii ceva mai rabdator si intelegator cu cei din avion, si te bucuri de toate minunatiile de care tu ai parte, in fiecare zi.